Capitolul I

Decizia de a pleca

Unele decizii importante nu apar sub forma unei revelații. Nu există întotdeauna un moment precis în care să putem spune: atunci am hotărât. Uneori, o idee se așază în minte încet, aproape insesizabil, până când începe să capete consistență. Așa s-a întâmplat și cu ideea plecării mele în Erasmus. La început a fost doar posibilitatea de a pleca. Apoi, posibilitatea a devenit o întrebare. Întrebarea s-a transformat într-un plan, iar planul, într-o experiență care urma să îmi schimbe, cel puțin pentru o vreme, raportarea la spațiu, la studiu și la mine însămi.

Erasmus nu a reprezentat pentru mine doar o oportunitate academică. Înainte de plecare, îl priveam ca pe un exercițiu de desprindere. După ani în care viața personală, studiile și responsabilitățile profesionale se desfășuraseră într-un spațiu familiar, ideea de a locui temporar într-o altă țară presupunea o ruptură discretă de rutina cunoscută. Nu era vorba despre o fugă. Dimpotrivă, era o formă de apropiere de propria mea autonomie.

Decizia de a aplica nu a fost lipsită de ezitări. Orice plecare presupune o anumită negociere cu frica. Există întrebări foarte concrete: voi reuși să mă adaptez? Cum va fi să lucrez și să studiez într-un mediu nou? Cum voi comunica într-o limbă străină atunci când nu voi avea timp să caut formularea perfectă? Ce se întâmplă dacă lucrurile nu vor ieși conform planului? În spatele acestor întrebări practice se afla una mai dificilă: sunt pregătită să ies din spațiul în care știu cine sunt și să văd cine devin într-un loc nou?

În cazul meu, această întrebare avea o importanță aparte. Studiile de limbi și literatură presupun, prin natura lor, o deschidere către alte culturi. Am studiat limba spaniolă, literatura și mecanismele prin care limbajul construiește sens. Cu toate acestea, există o diferență fundamentală între a studia o cultură și a trăi, fie și temporar, în interiorul ei. O carte poate explica un oraș. O fotografie îi poate surprinde arhitectura. Un curs poate descrie societatea. Dar niciuna dintre aceste experiențe nu înlocuiește sentimentul de a coborî dintr-un autobuz într-un loc în care nu cunoști încă străzile, ritmul oamenilor sau regulile nescrise ale cotidianului.

A aplica pentru Erasmus a însemnat, prin urmare, să transform o intenție într-un demers concret. Au urmat formulare, documente, informații administrative, corespondență și așteptare. Partea aceasta a procesului este mai puțin spectaculoasă decât fotografia cu valiza pregătită într-o gară sau imaginea unui student într-o piață europeană. Totuși, ea reprezintă fundamentul întregii experiențe. În spatele mobilității există întotdeauna o infrastructură birocratică atent construită: instituții care comunică, documente care trebuie completate, termene care trebuie respectate și decizii care trebuie luate înainte ca studentul să ajungă efectiv la destinație.

Când am primit confirmarea că voi pleca, bucuria nu a venit singură. A venit însoțită de o formă de neliniște. Am observat atunci un lucru interesant: uneori ne temem mai mult de ceea ce ne dorim decât de ceea ce nu ne dorim. Dorința transformă posibilitatea în responsabilitate. Din acel moment, plecarea nu mai era o idee abstractă. Avea o dată, o destinație și un scop.

Destinația mea urma să fie Jaén, în Andaluzia. Pentru mine, numele orașului avea deja o sonoritate aparte. Spania nu mai era doar țara limbii pe care o studiasem sau spațiul unor amintiri de călătorie. Urma să devină, pentru câteva luni, un loc al vieții cotidiene. Această diferență este esențială. Turistul caută repere. Studentul Erasmus trebuie să își construiască o rutină.

Pregătirile pentru plecare au avut, astfel, un caracter aproape ritualic. Am început să mă gândesc la lucruri pe care, într-o viață obișnuită, nu le observăm: ce obiecte sunt cu adevărat necesare, ce poate încăpea într-o valiză, ce trebuie lăsat acasă, ce documente trebuie păstrate la îndemână. Pregătirea bagajului a devenit, într-un sens, o selecție a lucrurilor pe care eram dispusă să le iau cu mine într-o etapă nouă a vieții.

În zilele dinaintea plecării, emoțiile s-au succedat într-un ritm greu de ordonat. Bucurie, teamă, curiozitate, nerăbdare, îndoială. Uneori toate în aceeași zi. Plecarea are această particularitate: înainte de a ne muta fizic într-un alt spațiu, trebuie să ne desprindem mental de cel familiar.

Am înțeles atunci că mobilitatea academică nu înseamnă numai deplasarea dintr-o țară în alta. Este și o deplasare interioară. Studentul pleacă dintr-un sistem cunoscut de relații, obiceiuri și repere și intră într-un spațiu în care multe lucruri trebuie reinterpretate. Chiar și gesturile simple capătă, pentru o vreme, o altă greutate: cumpărăturile, orientarea pe străzi, folosirea transportului public, intrarea într-o instituție necunoscută, prima conversație cu cineva pe care nu l-ai mai întâlnit niciodată.

Poate tocmai de aceea primele emoții ale plecării nu trebuie privite ca un semn de nesiguranță. Ele sunt parte din procesul de adaptare. Frica nu înseamnă întotdeauna că nu suntem pregătiți. Uneori înseamnă că înțelegem dimensiunea schimbării.

În dimineața plecării, toate lucrurile care până atunci fuseseră pregătiri au devenit realitate. Nu mai era vorba despre documente, mesaje sau planuri. Era timpul să plec. În acel moment, Erasmus a încetat să mai fie un proiect universitar și a devenit o experiență personală.

Am plecat cu sentimentul că nu știu exact ce mă așteaptă. Știam unde merg, dar nu știam încă cine voi fi acolo. Iar această diferență avea să fie una dintre cele mai interesante dimensiuni ale experienței.

Există în orice început o doză inevitabilă de necunoscut. Poate că tocmai de aceea începuturile ne schimbă. Ele ne obligă să renunțăm, pentru o vreme, la siguranța răspunsurilor și să acceptăm întrebările.

Pentru mine, primul pas în Erasmus a fost chiar acesta: să plec înainte de a avea toate răspunsurile.

Restul avea să se scrie pe drum.