Dis de dimineaţa, dai cu realitatea faţă-n faţă

Dimineţile mele sunt perfecte.

Tihnite, mulţumite… liniştite… asta pana la 6.30 când suna ceasul, apoi incepe tumultul zilei…

Mă smulg din braţele viselor şi ma târăsc obercaind pană in bucătărie. Abia după ce pornesc cafetiera zâmbesc (ne)mulţumită că incepe o nouă zi … Înainte să iau prima sorbitură, merg in dormitor sa-l trezesc pe domnul A (Alex) căci aşa ne alintăm noi.

Domnul A e în grupa mare, curând va fi un şcolărel aşa că suntem consecvenţi în respectarea rutinei. Nu e un copil mofturos şi  nu îi place să lenevească, însă nu intelege conceptul ” trebuie să te trezeşti acum” astfel am descoperit că cea mai simplă metodă de a-l deştepta este să dau drumul la televizor şi să las un desene animat să-l trezească. Da, ştiu… nu e bine, dar de doi ani încoace funcţionează fară greş. Chiar dacă ora de mers la culcare este mai mult decât rezonabilă şi probabil s-ar trezi dacă m-aşi aseza langă el, cred că ne-am intinde prea mult în imbraţisări ”mămoase”, aşa că il las să se trezească singur , chiar dacă ași prefera ”tandreţurile”. Cum are restricţii la temutul ”viciu ” reacţionează imediat mirat că primeşte gratis un sfert de oră de desene animate.

Apoi mă intorc in bucatărie să pregătesc micul dejun pentru toţi. Am timp exact jumatate de oră să beau o cafea şi să trec în revistă agenda zilei… cu un moment de pauză la 6.45 când trebuie să-l trezesc pe domnul T (tati), care in pofida faptului că inţelege acel ”trebuie să te trezesti acum” se incăpătânează să-l ignore răpindu-mi mie acel minut în fiecare dimineaţă.

Cel mic este treaz de acum astfel urmează rutina de inviorare( a se citi trezirea vecinilor de jos prin cateva ture cu trotineta sau rasturnarea diferitelor obiecte de la el din cameră) şi micul-dejun care e o adevărată aventură cu avionul care zboară si aduce mâncarea.. care uneori paraşutează pe covor şi cu ” hai încă o guriţă … ca să creşti mare”. La 7.30 tati îşi ia ramas bun şi pleacă la servici, lucru care stărneste lacrimi câte o dată pentru că apare ” eu vreau” … să mă ducă tati la grădi… sa-mi dea tati să pap… sau pur şi simplu să nu plece. Pâna la 8 terminăm (uneori) de strâns paturile, sau cel puţin încercăm, ne imbracăm , ne murdarim cu pastă de dinţi şi ne schimbăm, varsăm apa şi ne schimbăm iarăşi şi pornim mai mult sau mai puţin voioşi spre grădi.

Şi aici se termină dimineţile noastre impreună… cu excepţiile din acele zile când  este bolnăvior şi dimineţile devin cu adevărat imperfecte, unindu-se cu seara precedentă… in veghea termometrului.

Pentru că lucrez acasă am exact 4 ore  in care sa-mi fac datoria de cetaţean muncitor, de gospodină , de femeie…de mamă care asistă la lectia deschisă…  şi pranzul să mă găsească cu treburile terminate … Nici nu imi aduc aminte când s-a intâmplat asta ultima oară.

Dimineţile mele, mai mult sau mai puţin (im)perfecte , se termină la 12 când îl recuperez pe prichindel de la gradiniţă şi rămânem un pic în parc să respirăm aer proaspăt. Apoi domnul A şi doamna M încep rutina după-amiezilor liniştite cu poveşti şi joacă … şi recuperarea timpului pierdut de dimineaţă şi rezolvarea treburilor neterminate de ieri…, dar asta este altă poveste…

Văd in jur imagini false cu dimineţi perfecte, cu mame fotomodel si copii zâmbitori care muşcă fericiţi din sandvişul cu margarină, dimineţi regizate si inpuse parcă pentru a ne face să simţim şi mai dureros realitatea. Dimineţi in care nimeni nu se  uită la ceas , dar toată lumea ajunge la timp … Toată lumea liniştită se indreaptă spre serviciu/școală/gradi…

… La mine de ce nu este aşa oare?

Dacă nici dimineţile tale nu sunt la fel cu cele din spoturile publicitare, intră pe parentime.ro să  intelegi de ce…